Interior conservat
Beciuri in care se gasesc si fantani de sute de ani inca cu apa proaspata si buna de baut.
Cula Zatreanu
Cula Zatreanu
Cule din Oltenia
În jurul termenului generic cula s-au purtat multe discuţii întreistorici, etnologi, istorici de artă,
sociologi, lingvişti, etc. Termenul derivă de la cuvântul turcesc kule, care
înseamnă turn. După cum este bine cunoscut, turnurile au jucat un rol din cele
mai însemnate în arhitectura medievală din întreaga lume ca elementefortificate
fie în cadrul unui ansamblu, fie izolate, cu dublu scop deapărare şi de veghe.
În subsidiar, şi cu caracter mai mult provizoriu, eleputeau fi uneori şi
locuite. În limba veche,culăînseamnă prin urmare turn. Apoi, prinextensiune,
ajunsese să desemneze orice fel de clădire întărită, inclusivunele fortificaţii
militare, precum şi unele case ţărăneşti mai înalte. Astăzi, înţelesul s-a
restrâns la clădirile care, în afară de celelalte însuşiri aleturnurilor, au ca
scop principal de a servi ca locuinţă, şi anume de locuinţăpermanentă şi de
sine stătătoare. Deci, cula este o locuinţă întărită, înformă de turn, o
„locuinţă-cetate”.Caracteristicile principale ale acestui tip de locuinţă sunt
existenţaunui parter mai înalt, masiv, luminat numai prin deschideri foarte
înguste,precum şi a unei scări interioare de circulaţie între diferitele
niveluri. Cula n-a fost importată la noi ca model de construcţie ci doar
cadenumire căci din punct de vedere arhitectonic cula românească a luat camodel
casa boierească existentă care trebuia întărită pentru a răspundeunor nevoi de
apărare imediată, nu la un asediu de armată, ci doar unui grup de prădalnici
scăpaţi din garnizoanele turceşti de peste Dunăre1.Pentru Oltenia, semnificaţia
termenului culă este foarte largă,uneori diferită de la o vale la alta, de la
un sat la altul: „culă, de altfel, secheamă orice casă înaltă, foişor, pătul
înalt, lucarne podului, turla sau clopotniţa bisericii şi câteodată chiar
poarta mare de intrare în curtea gospodăriei” . Cula, ca o locuinţă fortificată
de ţară, se constituie ca un programarhitectural bine definit, începând cu
mijlocul secolului al XVIII-lea, cutrăsături proprii pe o arie ce se întinde
din regiunile nordice ale Albaniei ,sud-estul Iugoslaviei, cuprinzând Oltenia
şi unele zone ale Argeşului, Prahovei şi Buzăului. Aşadar în română,
serbo-croată, bulgară, turcă,albaneză şi greacă, termenul culă are acelaşi
înţeles. Deşi termenul esteconsiderat a fi de origine trucă, aceasta nu
presupune că şi tipulconstructiv respectiv este de origine turcă.
După sistemul lor constructiv, al pieselor
din care se compun şi dupăamplasarea lor în teren, culele au îndeplinit funcţii
diferite, cu caracter mairestrâns sau mai complex, deosebindu-se trei categorii:
-cule de refugiu, de apărare sau locuinţă
temporară;
-cule de veghe, semnalizare şi alarmă;
-cule-locuinţă permanentă.Când pericolul
otoman a dispărut, culele nu-şi mai aveau rostul şi au început să se
deterioreze, apoi să fie părăsite, distruse. Cei bogaţi seinstalează treptat în
târguri şi oraşe, uneori foarte departe de moşiile pe carele aveau. Multe cule
au fost părăsite sau li s-a schimbat destinaţia.Referitor la cule, Grigore
Ionescu scria, cu atâta obiectivitate: „…împământenindu-se ca locuinţă de
moşneni şi boiernaşi, casa tip culă pierdecu totul aspectul de construcţie
fortificată şi capătă, sub mâna abilă ameşterilor locali o înfăţişare de
caracter naţional ”
sociologi, lingvişti, etc. Termenul derivă de la cuvântul turcesc kule, care
înseamnă turn. După cum este bine cunoscut, turnurile au jucat un rol din cele
mai însemnate în arhitectura medievală din întreaga lume ca elementefortificate
fie în cadrul unui ansamblu, fie izolate, cu dublu scop deapărare şi de veghe.
În subsidiar, şi cu caracter mai mult provizoriu, eleputeau fi uneori şi
locuite. În limba veche,culăînseamnă prin urmare turn. Apoi, prinextensiune,
ajunsese să desemneze orice fel de clădire întărită, inclusivunele fortificaţii
militare, precum şi unele case ţărăneşti mai înalte. Astăzi, înţelesul s-a
restrâns la clădirile care, în afară de celelalte însuşiri aleturnurilor, au ca
scop principal de a servi ca locuinţă, şi anume de locuinţăpermanentă şi de
sine stătătoare. Deci, cula este o locuinţă întărită, înformă de turn, o
„locuinţă-cetate”.Caracteristicile principale ale acestui tip de locuinţă sunt
existenţaunui parter mai înalt, masiv, luminat numai prin deschideri foarte
înguste,precum şi a unei scări interioare de circulaţie între diferitele
niveluri. Cula n-a fost importată la noi ca model de construcţie ci doar
cadenumire căci din punct de vedere arhitectonic cula românească a luat camodel
casa boierească existentă care trebuia întărită pentru a răspundeunor nevoi de
apărare imediată, nu la un asediu de armată, ci doar unui grup de prădalnici
scăpaţi din garnizoanele turceşti de peste Dunăre1.Pentru Oltenia, semnificaţia
termenului culă este foarte largă,uneori diferită de la o vale la alta, de la
un sat la altul: „culă, de altfel, secheamă orice casă înaltă, foişor, pătul
înalt, lucarne podului, turla sau clopotniţa bisericii şi câteodată chiar
poarta mare de intrare în curtea gospodăriei” . Cula, ca o locuinţă fortificată
de ţară, se constituie ca un programarhitectural bine definit, începând cu
mijlocul secolului al XVIII-lea, cutrăsături proprii pe o arie ce se întinde
din regiunile nordice ale Albaniei ,sud-estul Iugoslaviei, cuprinzând Oltenia
şi unele zone ale Argeşului, Prahovei şi Buzăului. Aşadar în română,
serbo-croată, bulgară, turcă,albaneză şi greacă, termenul culă are acelaşi
înţeles. Deşi termenul esteconsiderat a fi de origine trucă, aceasta nu
presupune că şi tipulconstructiv respectiv este de origine turcă.
După sistemul lor constructiv, al pieselor
din care se compun şi dupăamplasarea lor în teren, culele au îndeplinit funcţii
diferite, cu caracter mairestrâns sau mai complex, deosebindu-se trei categorii:
-cule de refugiu, de apărare sau locuinţă
temporară;
-cule de veghe, semnalizare şi alarmă;
-cule-locuinţă permanentă.Când pericolul
otoman a dispărut, culele nu-şi mai aveau rostul şi au început să se
deterioreze, apoi să fie părăsite, distruse. Cei bogaţi seinstalează treptat în
târguri şi oraşe, uneori foarte departe de moşiile pe carele aveau. Multe cule
au fost părăsite sau li s-a schimbat destinaţia.Referitor la cule, Grigore
Ionescu scria, cu atâta obiectivitate: „…împământenindu-se ca locuinţă de
moşneni şi boiernaşi, casa tip culă pierdecu totul aspectul de construcţie
fortificată şi capătă, sub mâna abilă ameşterilor locali o înfăţişare de
caracter naţional ”
MATERIALE ŞI TEHNICI DE CONSTRUCŢIE
Culele au fost ridicate din
materiale diverse în funcţie de posibilităţile comanditarului, de resursele materiale ale
locului, de meşterii care erau prinpreajmă, de funcţiile pe care le va avea
construcţia, de numărul membrilor familiei, etc.Erau cule cu pereţi de lemn şi
cule cu pereţi de zidărie. La rândul lor culele de zidărie erau:-cu pereţi de
piatră (de carieră, de râu sau amestecată);-cu pereţi de cărămidă arsă;-cu
pereţi de piatră în amestec cu cărămidă;-cu pereţi parţial din zidărie, parţial
din lemn.Piatra de carieră sau de vale, se zidea cât mai strâns, pe
măsuraridicării zidăriei se încastrau şi grinzile pentru planşee,
inclusivtransversalele îmbinate în cepuri sau crestături drepte. Cărămida
trebuia săfie foarte bine arsă. Între casele ţărăneşti şi culele de lemn, cu
excepţia proporţiilor nuexistau prea mari deosebiri. Boierii şi moşnenii mai
înstăriţi aveau alteposibilităţi de plată şi, în consecinţă, aduceau
constructorii cei mai pricepuţipe care-i găseau în împrejurimi.Fie că erau cule
cu pereţi de zidărie sau de lemn, întotdeauna eleerau groase, solide,
meşteşugit ridicate întocmai cum erau ridicate şi zidurilemănăstirilor,
inclusiv cele din Oltenia.Parterul era înalt, depăşind de regulă 2-3m. La
etajele superioare seaflau foişoare şi cerdacuri mărginite de zidării parţiale
cu stâlpi şi coloane oripălimar de lemn. Între această zidărie (înaltă de 1m)
şi streaşinaacoperişului se aflau contrafişele de legătură între cosoroabă şi
stâlpi(adesea numite subsuori).La alte cule, în cerdac, arcurile de obicei
trilobate, dublate cuarhivoltă, au naşterile sprijinite pe un tirant de
lemn11.Tencuielile cu mortar erau şi ele de bună calitate pe bază de var stins
în groapă cu multă vreme înainte de a fi pus în lucrare şi cu nisip cernut
câtmai fin. Ornamenteleîn stucoerau cu ipsos procurat din târgurile învecinateori
de la şantierele mănăstireşti. De regulă beciurile nu erau tencuite, în schimb
locuinţele şi pereţiifoişoarelor se tencuiau.Tavanele erau din grinzi masive de
stejar. Peste ele se băteauscândurile groase, aparente, tot de stejar şi cu
falţuri (adică în tehnicababă-moşorilimbă şi uluc ).existau şi tavane de
scânduri tencuite sau chiar cucercuialăde nuiele care apoi era tencuită cu
mortar de var.
Pardoselile încăperilor de locuit erau din
scânduri groase, mai ales destejar. La parter aproape toate culele aveau
pardoseli din lespezi de piatrăsau cărămidă.Unele cule aveau la etajul de sus
bolţi de cărămidă care puteauproteja mai bine construcţia în cazul în care
atacatorii incendiau acoperişulcu săgeţi incendiare. Din acest motiv şi bolţile
beciurilor cu acces exterior erau din cărămidă, cele cu acces interior puteau
avea şi tavane de lemn.Acoperişurile erau în raport direct cu planul
construcţiei, în funcţie denumărul şi dispunerea încăperilor. La cele pătrate,
acoperişul simplu eraprismatic, adică piramidal, în patru ape, cu vârf înalt şi
ascuţit. În cazulconstrucţiilor de plan rectangular-dreptunghiular exista
acoperiş şi o coamăpe lungime, cuţepi la capete. Învelitoarea era bătută pe
laţuri de răşinoase. Cea mai des întâlnităera de şindrilă (numită şi şiţă),
cioplită la cuţitoaie şi horjită ulucit (sau înulucă), adică într-un fel care
permitea îmbinarea bucăţilor alăturate astfel încât se asigura etanşeizarea
completă a suprafeţei spre a evitapătrunderea apei din precipitaţii. Dacă şiţa
era mai lungă de 50 cm, atunci sebătea în solzi, una peste o parte din
cealaltă. Au existat şi cazuri în care şiţase bătea dublu, triplu sau quadruplu
cu cuie de fier sau din lemn de tisă.Se poate spune cu certitudine că
şantierele de construcţie ale culelor au fost peste tot şi în permanenţă
adevărate şcoli de arhitectură pentrusăteni, exemple mereu demne de urmat chiar
şi în ridicarea sauornamentarea unor construcţii ţărăneşti mai modeste prin
proporţiile lor.Culele, prin excelenţă construcţii de apărare, erau prevăzute cu
câtmai puţine penetraţii în pereţi, iar când ele trebuiau oricum să fie
prezente,aveau dimensiunile reduse la minimum posibil.De regulă, cula are o
singură intrare, în majoritatea cazurilor la faţadaprincipală, şi se putea
zăvorî foarte bine din interior. Bârne orizontale careglisează în orificii
speciale din zid asigurau închiderea perfectă din interior.Erau şi uşi care se
puteau deschide şi din exterior cu chei speciale formatedin două bare legate
între ele ca un îmblăciu, drugul fiind cu dinţi ceea cefăcea ca, prin rotirea
cheii, drugul să se deplaseze în poziţiile închis saudeschis.Uşile principale
ori secundare se deschid întotdeauna spre interior, cuzăvoare anume gândite.
Formele şi sistemele de închidere-deschidere suntextrem de variate, de ingenioase,
cu ferecături, balamale, clanţe, cu drugi delemn sau de fier de fiecare dată
altfel concepute.Casa tradiţională din lumea mediteraneană, aşa cum bine se
ştie, eradin piatră, pe două nivele; în partea de jos se depozitau diversele
produse,iar la nivelul superior se locuia. Ferestrele cu barbacane serveau la
tragereacu puşca în cazul unui atac.
Cam aşa se prezenta situaţia şi în cazul
culelor. De la ultimul nivel şipână la bază, deschiderile sunt tot mai mici,
iar adesea la nivelul beciului potchiar lipsi.Meterezele, ferestruicile,
străvăzăturile sau găurile puteau fi folosite lanevoie pentru a se trage cu
puşca. Din acest motiv erau mai mari la interior şi mai mici spre exterior, de
obicei pe toate laturile. Aproape toate culeleaveau deasupra ori în lateralele
intrării principale găuri conice pe unde seputea trage cu puşca asupra celui ce
încearcă să forţeze intrarea.Ferestrele, cele de sus pentru iluminat şi
aerisire, cele de jos doar pentruaerisire şi apărare, erau prevăzute cu gratii
fixate în cruce în momentulzidirii pereţilor. Cu totul unice sunt ferestrele
extrem de înguste, cu tocuri dinpiatră făţuită pe patru muchii.Culele au la
etajele superioare spaţiilibere, de supraveghere, deodihnă, de veghe sau de
petrecere a timpului liber care poartă diversedenumiri:cerdac, foişor, prispă,
galerie, balcon. Dacă ar fi să definim fiecaredintre aceşti termeni,
atuncicerdacul ar fi acel spaţiu care este liber pe treilaturi ale
edificiului.Foişorul ar desemna un spaţiu liber pe două laturi şi mairar pe
trei. Balcoanelesunt spaţii libere adiacente zidăriei, adică aceleamenajări din
lemn menite a spori ulterior suprafeţele utile ale edificiului cupredilecţie în
scop de observare a împrejurimilor culei. Balconul – cadenumire locală – se
confundă uneori cugaleriaprin care se înţelege spaţiulliber din toate părţile,
mărginit de stâlpi şi care cuprinde un întreg etaj desus, deasupra căruia stă
piramida acoperişului.Prispaeste spaţiul liber şi îngust pe o singură sau pe
mai multe laturi ale edificiului, mărginită de stâlpi,cu podea din blăni de
stejar. Ar fi identic, deci, prispei obişnuite de la casaţărănească din foarte
multe zone etnografice româneşti. În arhitecturaoltenească cu atât mai mult
foişorul, prispa sau cerdacul sunt spaţii absolutspecifice oricărei locuinţe rurale.
De aici s-au inspirat meşterii şi proprietariide cule. Cerdacul, foişorul,
balconul, prispa sau cerdacul erau întotdeaunape partea dinspre care ar fi
putut veni atacul sau din partea de unde ar fiprovenit semnalul de primejdie
supravegheat şi apoi, eventual, retransmis.Cule formau un lanţ în care inelele
– culele, turnurile, bisericile,mănăstirile – comunicau între ele în caz de
primejdie. Din foişoarele lor satele puteau fi avertizate de invadatori, de
foc, de viituri de ape. „…Când seivea un pericol, satele, oamenii, boierii
trebuiau să se anunţe între ei cu mare repeziciune. Semnale cu făclii, cu fum,
se transmiteau de la Dunărespre nord prin intermediul turnurilor bisericilor
(mănăstireşti în primul rând),dar şi din foişoarele de la etaj ale culelor ”12.
Lanţurile de comunicaţie erau înlungul văilor, pornind de la Dunăre spre munte
pe Jiu, Olt, Gilort, Argeş, etc.
Existenţa foişorului, cerdacului sau
prispei la culele din România ledeosebeşte net pe acestea de surorile ei,
culele din Balcani la care acestespaţii nu există. Foişorul, galeria sau
cerdacul mărginit de stâlpi de la etajulsuperior este cea mai importantă
caracteristică a culei la români. Este oemblemă de specific naţional.Interiorul
este, în general, adaptat unei case în care stăpânul puteasă se apere la
nevoie, dar, în plus, el trebuia să aibă confortul necesar uneifamilii cu mult
mai înstărită decât una ţărănească oarecare.La parter era magazia cu provizii.
În beci, atunci când acesta exista,erau depozitate butoaiele cu vin şi ţuică.Iatacul
– adică dormitorul capilor de familie – era de dimensiuni nuprea mari, chiar
mai mic decât bucătăria de la primul nivel, dar cu mobilăaleasă, perdele de
catifea, lămpi sau lampadare, cu fruntare, corlate, stâlpi,babe, grinzi
ornamentate, tavane casetate sau cu podină de stejar, camiţe(= sobe), undrele,
paturi, mese, podişoare, icoane şi farfurii pe pereţi, pereţiacoperiţi cu
scoarţe şi lăicere de lână, pe jos cu covoare, mai ales olteneşti.Uneori în
camere existau şi firide sau arcade pentru lumânări.Pivniţa avea numeroase
funcţionalităţi: depozit de diverse alimente,butoaie cu vin şi ţuică, depozit
de arme şi muniţie. Tot aici se afla adeseafântâna sau puţul de apă potabilă.
Accesul în pivniţă putea să fie numai dinexterior, numai din exterior sau şi dintr-o
parte şi din cealaltă.Toate culele aveau scări fixe de acces la etajele
superioare. Se pare însă că au existat în vechime şi scări de lemn mobile care,
la nevoie, seputeau ridica în încăperile de la etaj cu ajutorul unor scripeţi.
Spre deosebirede alte popoare din Balcani, la români scara interioară, de lemn,
este fixă şinu detaşabilă sau repliabilă spre planul superior ca la turci şi
bulgari.Numeroase legende se leagă de existenţa în cule a locurilor ascunse,de
tot felul. Este vorba de mici încăperi sau spaţii ascunse – tainiţe -, greude
găsit, unde boierul îşi ţinea, departe de ochii indiscreţi, banii,
armele,bijuteriile, hrisoavele şi alte bunuri de preţ, care la un atac surpriză
ar fi fostsustrase cu uşurinţă. Existau şi diverse firide în dosul cărora erau
tainiţeminuscule. Uneori, tainiţele erau situate în spatele icoanelor, în locul
defixare al lampadarelor, sub duşumea sau sub treptele de scară de acces
laetajul superior.
Decorul culelor româneşti nu poate fi
desprins de cele două valenţede potenţare ale lui venite din două direcţii. Din
arhitectura populară şi dinelementele definitorii ale unui stil aulic în
arhitectura românească – artabrâncovenească de mare originalitate şi
rafinament.Decorul culelor româneşti este incomparabil mai de apreciat în
raportcu austeritatea pe care o prezintă culele altor popoare din Balcani.
Foişorul,balustradele sculptate şi arcadele sunt elemente specifice de decor
brâncovenesc. Uneori însă arcadele lipsesc fiind prezente doar grinzi simplede
lemn.Pereţii exteriori ai multor cule sunt casetaţi în panouri intrate
îngrosimea zidului aproximativ 4-5 cm. Acestecasetesau panouri înadâncime de
tencuială, pătrate sau dreptunghiulare de pe faţadele culelor senumesc de
localnicioglinzi . Alteori întâlnim detalii de stucatură pictată.Ciubucul este
linia în relief de tencuială care delimitează (în exterior,evident) un etaj de
altul.Rămânând în continuare la decorul exterior, trebuie subliniat că launele
cule întâlnim canaturi de piatră cu perforaţii ornamentale, cu sculpturi,mai
ales la intrarea principală sau la ferestrele de jos. La unele cule, lacerdac
partea de sus a pălimarului, balustrada de lemn deci, avea ciopliturirotunjite
anume pentru rezemat puşca, de aceea se chemau „trăgători ”.Sintetizând
aspectele legate de decorul exterior şi interior al culelor am putea distinge
următoarele caracteristici cu valoare de generalizare:-decor sobru, dar nu
marcat de sărăcie;-simplitate volumetrică, dar şi varietate în compoziţie,
încompunerea volumelor;-ingeniozitate în distribuirea spaţiilor, funcţiilor şi
ornamentelor încăperilor;-raritatea elementelor de policromie.
Culele au fost ridicate din
materiale diverse în funcţie de posibilităţile comanditarului, de resursele materiale ale
locului, de meşterii care erau prinpreajmă, de funcţiile pe care le va avea
construcţia, de numărul membrilor familiei, etc.Erau cule cu pereţi de lemn şi
cule cu pereţi de zidărie. La rândul lor culele de zidărie erau:-cu pereţi de
piatră (de carieră, de râu sau amestecată);-cu pereţi de cărămidă arsă;-cu
pereţi de piatră în amestec cu cărămidă;-cu pereţi parţial din zidărie, parţial
din lemn.Piatra de carieră sau de vale, se zidea cât mai strâns, pe
măsuraridicării zidăriei se încastrau şi grinzile pentru planşee,
inclusivtransversalele îmbinate în cepuri sau crestături drepte. Cărămida
trebuia săfie foarte bine arsă. Între casele ţărăneşti şi culele de lemn, cu
excepţia proporţiilor nuexistau prea mari deosebiri. Boierii şi moşnenii mai
înstăriţi aveau alteposibilităţi de plată şi, în consecinţă, aduceau
constructorii cei mai pricepuţipe care-i găseau în împrejurimi.Fie că erau cule
cu pereţi de zidărie sau de lemn, întotdeauna eleerau groase, solide,
meşteşugit ridicate întocmai cum erau ridicate şi zidurilemănăstirilor,
inclusiv cele din Oltenia.Parterul era înalt, depăşind de regulă 2-3m. La
etajele superioare seaflau foişoare şi cerdacuri mărginite de zidării parţiale
cu stâlpi şi coloane oripălimar de lemn. Între această zidărie (înaltă de 1m)
şi streaşinaacoperişului se aflau contrafişele de legătură între cosoroabă şi
stâlpi(adesea numite subsuori).La alte cule, în cerdac, arcurile de obicei
trilobate, dublate cuarhivoltă, au naşterile sprijinite pe un tirant de
lemn11.Tencuielile cu mortar erau şi ele de bună calitate pe bază de var stins
în groapă cu multă vreme înainte de a fi pus în lucrare şi cu nisip cernut
câtmai fin. Ornamenteleîn stucoerau cu ipsos procurat din târgurile învecinateori
de la şantierele mănăstireşti. De regulă beciurile nu erau tencuite, în schimb
locuinţele şi pereţiifoişoarelor se tencuiau.Tavanele erau din grinzi masive de
stejar. Peste ele se băteauscândurile groase, aparente, tot de stejar şi cu
falţuri (adică în tehnicababă-moşorilimbă şi uluc ).existau şi tavane de
scânduri tencuite sau chiar cucercuialăde nuiele care apoi era tencuită cu
mortar de var.
Pardoselile încăperilor de locuit erau din
scânduri groase, mai ales destejar. La parter aproape toate culele aveau
pardoseli din lespezi de piatrăsau cărămidă.Unele cule aveau la etajul de sus
bolţi de cărămidă care puteauproteja mai bine construcţia în cazul în care
atacatorii incendiau acoperişulcu săgeţi incendiare. Din acest motiv şi bolţile
beciurilor cu acces exterior erau din cărămidă, cele cu acces interior puteau
avea şi tavane de lemn.Acoperişurile erau în raport direct cu planul
construcţiei, în funcţie denumărul şi dispunerea încăperilor. La cele pătrate,
acoperişul simplu eraprismatic, adică piramidal, în patru ape, cu vârf înalt şi
ascuţit. În cazulconstrucţiilor de plan rectangular-dreptunghiular exista
acoperiş şi o coamăpe lungime, cuţepi la capete. Învelitoarea era bătută pe
laţuri de răşinoase. Cea mai des întâlnităera de şindrilă (numită şi şiţă),
cioplită la cuţitoaie şi horjită ulucit (sau înulucă), adică într-un fel care
permitea îmbinarea bucăţilor alăturate astfel încât se asigura etanşeizarea
completă a suprafeţei spre a evitapătrunderea apei din precipitaţii. Dacă şiţa
era mai lungă de 50 cm, atunci sebătea în solzi, una peste o parte din
cealaltă. Au existat şi cazuri în care şiţase bătea dublu, triplu sau quadruplu
cu cuie de fier sau din lemn de tisă.Se poate spune cu certitudine că
şantierele de construcţie ale culelor au fost peste tot şi în permanenţă
adevărate şcoli de arhitectură pentrusăteni, exemple mereu demne de urmat chiar
şi în ridicarea sauornamentarea unor construcţii ţărăneşti mai modeste prin
proporţiile lor.Culele, prin excelenţă construcţii de apărare, erau prevăzute cu
câtmai puţine penetraţii în pereţi, iar când ele trebuiau oricum să fie
prezente,aveau dimensiunile reduse la minimum posibil.De regulă, cula are o
singură intrare, în majoritatea cazurilor la faţadaprincipală, şi se putea
zăvorî foarte bine din interior. Bârne orizontale careglisează în orificii
speciale din zid asigurau închiderea perfectă din interior.Erau şi uşi care se
puteau deschide şi din exterior cu chei speciale formatedin două bare legate
între ele ca un îmblăciu, drugul fiind cu dinţi ceea cefăcea ca, prin rotirea
cheii, drugul să se deplaseze în poziţiile închis saudeschis.Uşile principale
ori secundare se deschid întotdeauna spre interior, cuzăvoare anume gândite.
Formele şi sistemele de închidere-deschidere suntextrem de variate, de ingenioase,
cu ferecături, balamale, clanţe, cu drugi delemn sau de fier de fiecare dată
altfel concepute.Casa tradiţională din lumea mediteraneană, aşa cum bine se
ştie, eradin piatră, pe două nivele; în partea de jos se depozitau diversele
produse,iar la nivelul superior se locuia. Ferestrele cu barbacane serveau la
tragereacu puşca în cazul unui atac.
Cam aşa se prezenta situaţia şi în cazul
culelor. De la ultimul nivel şipână la bază, deschiderile sunt tot mai mici,
iar adesea la nivelul beciului potchiar lipsi.Meterezele, ferestruicile,
străvăzăturile sau găurile puteau fi folosite lanevoie pentru a se trage cu
puşca. Din acest motiv erau mai mari la interior şi mai mici spre exterior, de
obicei pe toate laturile. Aproape toate culeleaveau deasupra ori în lateralele
intrării principale găuri conice pe unde seputea trage cu puşca asupra celui ce
încearcă să forţeze intrarea.Ferestrele, cele de sus pentru iluminat şi
aerisire, cele de jos doar pentruaerisire şi apărare, erau prevăzute cu gratii
fixate în cruce în momentulzidirii pereţilor. Cu totul unice sunt ferestrele
extrem de înguste, cu tocuri dinpiatră făţuită pe patru muchii.Culele au la
etajele superioare spaţiilibere, de supraveghere, deodihnă, de veghe sau de
petrecere a timpului liber care poartă diversedenumiri:cerdac, foişor, prispă,
galerie, balcon. Dacă ar fi să definim fiecaredintre aceşti termeni,
atuncicerdacul ar fi acel spaţiu care este liber pe treilaturi ale
edificiului.Foişorul ar desemna un spaţiu liber pe două laturi şi mairar pe
trei. Balcoanelesunt spaţii libere adiacente zidăriei, adică aceleamenajări din
lemn menite a spori ulterior suprafeţele utile ale edificiului cupredilecţie în
scop de observare a împrejurimilor culei. Balconul – cadenumire locală – se
confundă uneori cugaleriaprin care se înţelege spaţiulliber din toate părţile,
mărginit de stâlpi şi care cuprinde un întreg etaj desus, deasupra căruia stă
piramida acoperişului.Prispaeste spaţiul liber şi îngust pe o singură sau pe
mai multe laturi ale edificiului, mărginită de stâlpi,cu podea din blăni de
stejar. Ar fi identic, deci, prispei obişnuite de la casaţărănească din foarte
multe zone etnografice româneşti. În arhitecturaoltenească cu atât mai mult
foişorul, prispa sau cerdacul sunt spaţii absolutspecifice oricărei locuinţe rurale.
De aici s-au inspirat meşterii şi proprietariide cule. Cerdacul, foişorul,
balconul, prispa sau cerdacul erau întotdeaunape partea dinspre care ar fi
putut veni atacul sau din partea de unde ar fiprovenit semnalul de primejdie
supravegheat şi apoi, eventual, retransmis.Cule formau un lanţ în care inelele
– culele, turnurile, bisericile,mănăstirile – comunicau între ele în caz de
primejdie. Din foişoarele lor satele puteau fi avertizate de invadatori, de
foc, de viituri de ape. „…Când seivea un pericol, satele, oamenii, boierii
trebuiau să se anunţe între ei cu mare repeziciune. Semnale cu făclii, cu fum,
se transmiteau de la Dunărespre nord prin intermediul turnurilor bisericilor
(mănăstireşti în primul rând),dar şi din foişoarele de la etaj ale culelor ”12.
Lanţurile de comunicaţie erau înlungul văilor, pornind de la Dunăre spre munte
pe Jiu, Olt, Gilort, Argeş, etc.
Existenţa foişorului, cerdacului sau
prispei la culele din România ledeosebeşte net pe acestea de surorile ei,
culele din Balcani la care acestespaţii nu există. Foişorul, galeria sau
cerdacul mărginit de stâlpi de la etajulsuperior este cea mai importantă
caracteristică a culei la români. Este oemblemă de specific naţional.Interiorul
este, în general, adaptat unei case în care stăpânul puteasă se apere la
nevoie, dar, în plus, el trebuia să aibă confortul necesar uneifamilii cu mult
mai înstărită decât una ţărănească oarecare.La parter era magazia cu provizii.
În beci, atunci când acesta exista,erau depozitate butoaiele cu vin şi ţuică.Iatacul
– adică dormitorul capilor de familie – era de dimensiuni nuprea mari, chiar
mai mic decât bucătăria de la primul nivel, dar cu mobilăaleasă, perdele de
catifea, lămpi sau lampadare, cu fruntare, corlate, stâlpi,babe, grinzi
ornamentate, tavane casetate sau cu podină de stejar, camiţe(= sobe), undrele,
paturi, mese, podişoare, icoane şi farfurii pe pereţi, pereţiacoperiţi cu
scoarţe şi lăicere de lână, pe jos cu covoare, mai ales olteneşti.Uneori în
camere existau şi firide sau arcade pentru lumânări.Pivniţa avea numeroase
funcţionalităţi: depozit de diverse alimente,butoaie cu vin şi ţuică, depozit
de arme şi muniţie. Tot aici se afla adeseafântâna sau puţul de apă potabilă.
Accesul în pivniţă putea să fie numai dinexterior, numai din exterior sau şi dintr-o
parte şi din cealaltă.Toate culele aveau scări fixe de acces la etajele
superioare. Se pare însă că au existat în vechime şi scări de lemn mobile care,
la nevoie, seputeau ridica în încăperile de la etaj cu ajutorul unor scripeţi.
Spre deosebirede alte popoare din Balcani, la români scara interioară, de lemn,
este fixă şinu detaşabilă sau repliabilă spre planul superior ca la turci şi
bulgari.Numeroase legende se leagă de existenţa în cule a locurilor ascunse,de
tot felul. Este vorba de mici încăperi sau spaţii ascunse – tainiţe -, greude
găsit, unde boierul îşi ţinea, departe de ochii indiscreţi, banii,
armele,bijuteriile, hrisoavele şi alte bunuri de preţ, care la un atac surpriză
ar fi fostsustrase cu uşurinţă. Existau şi diverse firide în dosul cărora erau
tainiţeminuscule. Uneori, tainiţele erau situate în spatele icoanelor, în locul
defixare al lampadarelor, sub duşumea sau sub treptele de scară de acces
laetajul superior.
Decorul culelor româneşti nu poate fi
desprins de cele două valenţede potenţare ale lui venite din două direcţii. Din
arhitectura populară şi dinelementele definitorii ale unui stil aulic în
arhitectura românească – artabrâncovenească de mare originalitate şi
rafinament.Decorul culelor româneşti este incomparabil mai de apreciat în
raportcu austeritatea pe care o prezintă culele altor popoare din Balcani.
Foişorul,balustradele sculptate şi arcadele sunt elemente specifice de decor
brâncovenesc. Uneori însă arcadele lipsesc fiind prezente doar grinzi simplede
lemn.Pereţii exteriori ai multor cule sunt casetaţi în panouri intrate
îngrosimea zidului aproximativ 4-5 cm. Acestecasetesau panouri înadâncime de
tencuială, pătrate sau dreptunghiulare de pe faţadele culelor senumesc de
localnicioglinzi . Alteori întâlnim detalii de stucatură pictată.Ciubucul este
linia în relief de tencuială care delimitează (în exterior,evident) un etaj de
altul.Rămânând în continuare la decorul exterior, trebuie subliniat că launele
cule întâlnim canaturi de piatră cu perforaţii ornamentale, cu sculpturi,mai
ales la intrarea principală sau la ferestrele de jos. La unele cule, lacerdac
partea de sus a pălimarului, balustrada de lemn deci, avea ciopliturirotunjite
anume pentru rezemat puşca, de aceea se chemau „trăgători ”.Sintetizând
aspectele legate de decorul exterior şi interior al culelor am putea distinge
următoarele caracteristici cu valoare de generalizare:-decor sobru, dar nu
marcat de sărăcie;-simplitate volumetrică, dar şi varietate în compoziţie,
încompunerea volumelor;-ingeniozitate în distribuirea spaţiilor, funcţiilor şi
ornamentelor încăperilor;-raritatea elementelor de policromie.
Culele de la Maldaresti, amprenta boierilor.
Ajungi departe de orice zgomot al civilizatiei noastre moderne, intrun loc ce
inca mai intruchipeaza satul romanesc in toata splendoarea lui. al civilizatiei
noastre moderne, intrun loc ce inca mai intruchipeaza satul
romanesc in toata splendoarea lui. Casele marginesc o parte din drum, peste tot
zaresti meri si pruni, vite priponite din loc in loc pasc linistite, si prin
curti oamenii trebaluiesc pe linga acareturile lor. Drumul catre
Horezu lam strabatut de nenumarate ori, fie mergind catre Festivalul
"Cocosul de
Horezu", fie catre atelierele mesterilor olari din zona, atit de renumiti
in
tara, dar si peste hotare. De fiecare data, pe partea stinga a drumului, zaream
un indicator albastru decolorat, indoit, pe care litere inghesuite semnalau
drumul catre Culele de la Maldaresti. Ajungi in dreptul unor porti
uriase, pe partea stinga a drumului; o femeie intre doua virste e bucuroasa de
oaspeti si te invita cu placere sa vizitezi ansamblul de la
Maldaresti.Si pentru ca am mentionat cuvintul "ansamblu", trebuie sa
precizez ca acesta cuprinde casa memoriala I. Gh. Duca si culele Duca si
Greceanu. Si pentru ca tot sinteti acolo, vizitati si biserica cea veche: se
remarca prin extraordinarele picturi exterioare ale Olgai Greceanu, dar si prin
forma zvelta, inaltata catre cer.In aceeasi curte, cu fata una spre
cealalta, sint cula Duca si casa memoriala I. Gh. Duca.Aceasta din urma
te intimpina cu linistea si lumina caselor taranesti. A fost construita de
marele politician in anul 1912, pentru a fi folosita drept casa de vacanta.
Exteriorul este placut, armonia proportiilor fiind desavirsita. Interiorul
impresioneaza prin incaperi sobre, dar si intime in acelasi timp. Totul este
modest construit si mobilat, dar cu un extraordinar bungust. Mobilierul vechi
este de o valoare inestimabila. Biroul la care sia petrecut atitea ore I. Gh.
Duca este bine ingrijit, aratind ca si cum politicianul lar fi parasit cu
citeva
minute in urma; calimara, penita, foile de hirtie abia asteapta sa fie
folosite.
Dormitoarele au paturile acoperite cu vechi cuverturi, iar podelele, cu covoare
oltenesti. Palaria de paie dintrun colt al camerei, fotografia din perete ce
infatiseaza familia Duca la umbra unui pom si fereastra ce da spre gradina
inverzita iti creeaza sentimentul unor amieze placute si linistite la tara.
Totul in jur pastreaza simtul masurii, trasatura ce la caracterizat pe marele
om
politic. Pe unul dintre peretii casei se zareste un portret al sau. Sa nascut
la
20 decembrie 1879, iar cea mai interesanta descriere a sa cred ca este facuta
de
un vechi coleg si bun prieten al sau, Gala Galaction. Acesta din urma spunea
despre I. Gh. Duca, proaspat elev si coleg la liceul "Sfintul Sava"
din
Bucuresti, ca era "un baietandru mai mic si mai firav decit media
colegilor, dar
cu o infatisare deosebita. Era miop, purta ochelari, avea obraz fin si
trandafiriu si sub ochelarii lui de miop niste scaparari de nestinsa
curiozitate
si de vie inteligenta. Nu neam imprietenit prea curind. El era un elev de o
sirguinta si de o exactitate exemplare. Sa afirmat in douatrei luni, fruntas
printre fruntasi, si a devenit stima colegilor si a profesorilor". Urma
apoi sa
cunoasca una dintre cele mai spectaculoase cariere politice, pe care sia
meritato din plin prin cinste exemplara si simt al raspunderii. Cariera sa ia
sfirsit brusc, in seara zilei de 29 decembrie 1933, cind, dupa o audienta la
rege la palatul Peles, este asasinat de legionari pe peronul garii din
Sinaia.Dragostea lui pentru frumos si pentru pitorescul locurilor este
evidenta: in fata casei memoriale Duca se afla cula purtind acelasi nume.
Cuvintul "cula" provine din limba turca, "kula" fiind un
termen ce sar
traduce prin "turn". Pentru ca de fapt culele sint constructii
fortificate, case
inalte si fortificate, specifice Olteniei si zonei de vest a Munteniei. Au fost
construite incepind cu secolul al XVIlea de boieri, pentru a se apara de
atacurile turcilor de la Dunare. Se caracterizeaza prin beciul solid, scari
interioare, camere simple cu podele curate si grinzi de lemn. Sint construite
din piatra solida si vopsite in alb, in alb orbitor. Au pridvor, usi barate cu
drugi uriasi de lemn, iar in ziduri au orificii pe unde, la nevoie, puteau fi
scoase pustile si alungati vizitatorii nepoftiti.Cula Duca este cea mai
noua dintre cele doua: a fost construita in anul 1812 de catre Gheorghita
Maldarescu. Atunci cind o veti vizita, veti zari o inscriptie la etajul
superior
si veti descifra anul 1827. De fapt, acesta este anul executarii stucaturilor,
realizate dintrun amestec din var stins, praf de marmura si praf de creta. Sint
ornamente noi pentru arhitectura culelor. In 1907, un urmas al familiei
Maldarescu a vindut cula lui I. Gh. Duca, si de atunci aceasta a fost cunoscuta
sub numele de cula Duca. Pasiunea pentru traditii si pentru frumusetea
autentica
a mestesugurilor zonei il determina pe proprietar sa infrumuseteze cula cu
"tot
felul de candele de argint si caldarusi de arama spinzurate de tavane si din
care atirna flori; pe pereti sint insirate farfurii lucrate de tarani, icoane
vechi adunate de pe la batrinii satelor, prosoape, cruci, sfesnice cumparate de
prin bilciuri indepartate; pe jos si pe scaune sint intinse intro neregula
placuta tot felul de scoarte, laicere si covoare vechi". Atmosfera si
aspectul
actuale ale culei Duca nu difera cu foarte mult de descrierea din anul 1912.
Aici se incearca organizarea unei expozitii permanente care sa reflecte viata
de
zi cu zi a inceputului de secol. Ce se remarca inca de la inceput este
varietatea sobelor cu olane modele diferite de la o incapere la alta, acestea
sint o marturie inca vie a mestesugurilor din alt veac , dar si accesoriile
orientale o narghilea, o pereche de papuci turcesti cu virfurile indoite si
prinse cu ciucuri, un Coran legat in fildes.Unele sobe sint simple,
altele au gura de incarcare intro camera si soba in alta. Printre cele mai
vechi
elemente ale constructiei se numara si gardul culei Duca, fiind cel original.
In
jurul anului 1962, constructia este donata statului de catre vaduva
Duca.Traversind drumul, ajungem apoi la cula Greceanu, cea mai veche
constructie de acest fel din Romania. In anul 1516, Nan Paharnicul a construit
aici un turn de aparare, pentru a face fata atacurilor tilharilor. In anul 1650
incepe construirea de cule in tara noastra; nepotul lui Nan Paharnicul, Tudor
Maldar, este cel care ridica aici o casa fortificata, in jurul turnului deja
existent. Acesta din urma inca mai este vizibil, ca o proeminenta in partea de
vest a culei.Tudor Maldar era capitan in oastea lui Mihai Viteazul si de
numele sau este legata si legenda fetei hanului tatar. Se spune ca Tudor Maldar
a fost prins de tatari. Fiica hanului sa indragostit de el si tocmai aceasta
dragoste a salvat viata tinarului capitan. Fata a fugit impreuna cu acesta, cei
doi refugiinduse la cula de la Maldaresti. Tudor Maldar ii da sotiei frumoasa
si
impunatoarea casa.Ultima urmasa a familiei Maldar, jupinita Eva, a fost
umilita si jefuita de tilhari; astfel a sfirsit intro noapte a anului 1830, in
timp ce incerca sa fuga de urmaritori cu bijuteriile familiei. Fiica sa, Maria,
a primit cula drept zestre la casatoria ei cu Gheorghe Greceanu. De atunci
mostenitorii culei Maldarescu vor fi Greceni, iar in zilele noastre este
cunoscuta sub numele de cula Greceanu. Vechimea acesteia este demonstrata si de
vechi elemente arhitectonice care caracterizeaza stilul brincovenesc: beciul
are
ferestrele lucrate in piatra perforata si patru incaperi cu destinatii precise
doua pentru pastrarea bauturilor, una pentru scara ce urca la etaj, si cea dea
patra era folosita ca ascunzatoare in caz de pericol. Cerdacele au arcade si
bolti de penetrare. Accesul se face printro usa de stejar, ferecata acum; cheia
ce permite accesul in interiorul culei are o vechime de peste 200 de ani, asa
ca
merita sa o tineti in mina pentru citeva minute!La primul etaj se ajunge
pe scara de stejar cu trepte groase, iar zidul casei scarilor este strapuns de
doua guri de tragere; din pridvor se intra intro incapere micuta, de unde, cu
ajutorul unei scari mobile, se ajungea in cel mai sigur loc in caz de
primejdie.
Ascunzatoarea este de foarte mici dimensiuni si are doar o fereastra minuscula.
Tot la acest etaj mai exista camera de primire si o alta ale carei bolti au
fost
pictate de Olga Greceanu in 1934, cu fresce care reprezinta imagini din trecut
portrete ale familiei Maldarescu.La etajul urmator se mai afla doua
camere recent amenajate, precum si un cerdac larg cu arcade trilobate. O
particularitate si o confirmare a vechimii acestei cule este si faptul ca
pivnita nu comunica in niciun fel cu etajul. Acesta era un avantaj in caz de
primejdie: dusmanii care credeau ca intrarea era gura pivnitei sfirseau sub
ploaia de gloante a celor din interior, dar si pentru ca restul casei era
perfect izolat de locul cel mai vulnerabil al culei. Aici exista si o scara
mobila, legata cu sfoara, pe care boierii o ridicau dupa ce urcau catre
ascunzatoare, lasind astfel izolati dusmanii ce patrunsesera in pivnita; era un
adevarat ascensor rudimentar. Dezavantajul era insa faptul ca ferestrele si
cerdacul de la primul etaj puteau fi mai usor cucerite de catre
raufacatori.Una dintre cele mai importante si frumoase piese de mobilier
este masuta zodiacala in maronul sau catifelat se zaresc sculptate cele 12
semne
zodiacale ce fac din aceasta un unicat in tara noastra. Incaperile se
remarca prin aceleasi sobe cu olane, cu modele atit de diferite de la una la
alta. Si la cula Greceanu sint creneluri prin care puteau fi scoase flintele
daca trebuia purtata o batalie; foisorul este de asemenea crenelat in partea de
jos, dupa model sirbesc.In 1590 mosia familiei Maldarescu se intindea de
la munti pina la Dunare, fiind tinta atacurilor pasalelor de la fluviu.
Nenumarate batalii trebuie sa se fi dat sub zidurile acum imaculate ale
celor doua "casoaie" ce duc mai departe povara veacurilor.Aici, la
cula
Greceanu, au fost filmate peliculele "Drumul oaselor",
"Trandafirul galben" si
"Iancu Jianu".Incepind cu anul 1956 intra in circuitul muzeal, iar in
1967 cula Greceanu a fost restaurata si deschisa publicului. Acum este
revendicata de mostenitori ai familiei Greceanu. Cele doua cule atit de
perfect integrate peisajului natural, casa memoriala I. Gh. Duca si biserica
cea
veche reprezinta locul potrivit pentru un popas de weekend, dar si pentru o
incursiune in istoria frumoasa si inca nedescoperita a Olteniei.Nu
ocoliti nici vechea biserica, ce rasare dintre flori si cruci de piatra. A fost
construita in anul 1790 si impodobita cu picturi exterioare de catre Olga
Greceanu. Este frumoasa si senina, iar de aici se vad cele doua case albe,
impunatoare si stralucitoare in soarele zilelor de vara.
inca mai intruchipeaza satul romanesc in toata splendoarea lui. al civilizatiei
noastre moderne, intrun loc ce inca mai intruchipeaza satul
romanesc in toata splendoarea lui. Casele marginesc o parte din drum, peste tot
zaresti meri si pruni, vite priponite din loc in loc pasc linistite, si prin
curti oamenii trebaluiesc pe linga acareturile lor. Drumul catre
Horezu lam strabatut de nenumarate ori, fie mergind catre Festivalul
"Cocosul de
Horezu", fie catre atelierele mesterilor olari din zona, atit de renumiti
in
tara, dar si peste hotare. De fiecare data, pe partea stinga a drumului, zaream
un indicator albastru decolorat, indoit, pe care litere inghesuite semnalau
drumul catre Culele de la Maldaresti. Ajungi in dreptul unor porti
uriase, pe partea stinga a drumului; o femeie intre doua virste e bucuroasa de
oaspeti si te invita cu placere sa vizitezi ansamblul de la
Maldaresti.Si pentru ca am mentionat cuvintul "ansamblu", trebuie sa
precizez ca acesta cuprinde casa memoriala I. Gh. Duca si culele Duca si
Greceanu. Si pentru ca tot sinteti acolo, vizitati si biserica cea veche: se
remarca prin extraordinarele picturi exterioare ale Olgai Greceanu, dar si prin
forma zvelta, inaltata catre cer.In aceeasi curte, cu fata una spre
cealalta, sint cula Duca si casa memoriala I. Gh. Duca.Aceasta din urma
te intimpina cu linistea si lumina caselor taranesti. A fost construita de
marele politician in anul 1912, pentru a fi folosita drept casa de vacanta.
Exteriorul este placut, armonia proportiilor fiind desavirsita. Interiorul
impresioneaza prin incaperi sobre, dar si intime in acelasi timp. Totul este
modest construit si mobilat, dar cu un extraordinar bungust. Mobilierul vechi
este de o valoare inestimabila. Biroul la care sia petrecut atitea ore I. Gh.
Duca este bine ingrijit, aratind ca si cum politicianul lar fi parasit cu
citeva
minute in urma; calimara, penita, foile de hirtie abia asteapta sa fie
folosite.
Dormitoarele au paturile acoperite cu vechi cuverturi, iar podelele, cu covoare
oltenesti. Palaria de paie dintrun colt al camerei, fotografia din perete ce
infatiseaza familia Duca la umbra unui pom si fereastra ce da spre gradina
inverzita iti creeaza sentimentul unor amieze placute si linistite la tara.
Totul in jur pastreaza simtul masurii, trasatura ce la caracterizat pe marele
om
politic. Pe unul dintre peretii casei se zareste un portret al sau. Sa nascut
la
20 decembrie 1879, iar cea mai interesanta descriere a sa cred ca este facuta
de
un vechi coleg si bun prieten al sau, Gala Galaction. Acesta din urma spunea
despre I. Gh. Duca, proaspat elev si coleg la liceul "Sfintul Sava"
din
Bucuresti, ca era "un baietandru mai mic si mai firav decit media
colegilor, dar
cu o infatisare deosebita. Era miop, purta ochelari, avea obraz fin si
trandafiriu si sub ochelarii lui de miop niste scaparari de nestinsa
curiozitate
si de vie inteligenta. Nu neam imprietenit prea curind. El era un elev de o
sirguinta si de o exactitate exemplare. Sa afirmat in douatrei luni, fruntas
printre fruntasi, si a devenit stima colegilor si a profesorilor". Urma
apoi sa
cunoasca una dintre cele mai spectaculoase cariere politice, pe care sia
meritato din plin prin cinste exemplara si simt al raspunderii. Cariera sa ia
sfirsit brusc, in seara zilei de 29 decembrie 1933, cind, dupa o audienta la
rege la palatul Peles, este asasinat de legionari pe peronul garii din
Sinaia.Dragostea lui pentru frumos si pentru pitorescul locurilor este
evidenta: in fata casei memoriale Duca se afla cula purtind acelasi nume.
Cuvintul "cula" provine din limba turca, "kula" fiind un
termen ce sar
traduce prin "turn". Pentru ca de fapt culele sint constructii
fortificate, case
inalte si fortificate, specifice Olteniei si zonei de vest a Munteniei. Au fost
construite incepind cu secolul al XVIlea de boieri, pentru a se apara de
atacurile turcilor de la Dunare. Se caracterizeaza prin beciul solid, scari
interioare, camere simple cu podele curate si grinzi de lemn. Sint construite
din piatra solida si vopsite in alb, in alb orbitor. Au pridvor, usi barate cu
drugi uriasi de lemn, iar in ziduri au orificii pe unde, la nevoie, puteau fi
scoase pustile si alungati vizitatorii nepoftiti.Cula Duca este cea mai
noua dintre cele doua: a fost construita in anul 1812 de catre Gheorghita
Maldarescu. Atunci cind o veti vizita, veti zari o inscriptie la etajul
superior
si veti descifra anul 1827. De fapt, acesta este anul executarii stucaturilor,
realizate dintrun amestec din var stins, praf de marmura si praf de creta. Sint
ornamente noi pentru arhitectura culelor. In 1907, un urmas al familiei
Maldarescu a vindut cula lui I. Gh. Duca, si de atunci aceasta a fost cunoscuta
sub numele de cula Duca. Pasiunea pentru traditii si pentru frumusetea
autentica
a mestesugurilor zonei il determina pe proprietar sa infrumuseteze cula cu
"tot
felul de candele de argint si caldarusi de arama spinzurate de tavane si din
care atirna flori; pe pereti sint insirate farfurii lucrate de tarani, icoane
vechi adunate de pe la batrinii satelor, prosoape, cruci, sfesnice cumparate de
prin bilciuri indepartate; pe jos si pe scaune sint intinse intro neregula
placuta tot felul de scoarte, laicere si covoare vechi". Atmosfera si
aspectul
actuale ale culei Duca nu difera cu foarte mult de descrierea din anul 1912.
Aici se incearca organizarea unei expozitii permanente care sa reflecte viata
de
zi cu zi a inceputului de secol. Ce se remarca inca de la inceput este
varietatea sobelor cu olane modele diferite de la o incapere la alta, acestea
sint o marturie inca vie a mestesugurilor din alt veac , dar si accesoriile
orientale o narghilea, o pereche de papuci turcesti cu virfurile indoite si
prinse cu ciucuri, un Coran legat in fildes.Unele sobe sint simple,
altele au gura de incarcare intro camera si soba in alta. Printre cele mai
vechi
elemente ale constructiei se numara si gardul culei Duca, fiind cel original.
In
jurul anului 1962, constructia este donata statului de catre vaduva
Duca.Traversind drumul, ajungem apoi la cula Greceanu, cea mai veche
constructie de acest fel din Romania. In anul 1516, Nan Paharnicul a construit
aici un turn de aparare, pentru a face fata atacurilor tilharilor. In anul 1650
incepe construirea de cule in tara noastra; nepotul lui Nan Paharnicul, Tudor
Maldar, este cel care ridica aici o casa fortificata, in jurul turnului deja
existent. Acesta din urma inca mai este vizibil, ca o proeminenta in partea de
vest a culei.Tudor Maldar era capitan in oastea lui Mihai Viteazul si de
numele sau este legata si legenda fetei hanului tatar. Se spune ca Tudor Maldar
a fost prins de tatari. Fiica hanului sa indragostit de el si tocmai aceasta
dragoste a salvat viata tinarului capitan. Fata a fugit impreuna cu acesta, cei
doi refugiinduse la cula de la Maldaresti. Tudor Maldar ii da sotiei frumoasa
si
impunatoarea casa.Ultima urmasa a familiei Maldar, jupinita Eva, a fost
umilita si jefuita de tilhari; astfel a sfirsit intro noapte a anului 1830, in
timp ce incerca sa fuga de urmaritori cu bijuteriile familiei. Fiica sa, Maria,
a primit cula drept zestre la casatoria ei cu Gheorghe Greceanu. De atunci
mostenitorii culei Maldarescu vor fi Greceni, iar in zilele noastre este
cunoscuta sub numele de cula Greceanu. Vechimea acesteia este demonstrata si de
vechi elemente arhitectonice care caracterizeaza stilul brincovenesc: beciul
are
ferestrele lucrate in piatra perforata si patru incaperi cu destinatii precise
doua pentru pastrarea bauturilor, una pentru scara ce urca la etaj, si cea dea
patra era folosita ca ascunzatoare in caz de pericol. Cerdacele au arcade si
bolti de penetrare. Accesul se face printro usa de stejar, ferecata acum; cheia
ce permite accesul in interiorul culei are o vechime de peste 200 de ani, asa
ca
merita sa o tineti in mina pentru citeva minute!La primul etaj se ajunge
pe scara de stejar cu trepte groase, iar zidul casei scarilor este strapuns de
doua guri de tragere; din pridvor se intra intro incapere micuta, de unde, cu
ajutorul unei scari mobile, se ajungea in cel mai sigur loc in caz de
primejdie.
Ascunzatoarea este de foarte mici dimensiuni si are doar o fereastra minuscula.
Tot la acest etaj mai exista camera de primire si o alta ale carei bolti au
fost
pictate de Olga Greceanu in 1934, cu fresce care reprezinta imagini din trecut
portrete ale familiei Maldarescu.La etajul urmator se mai afla doua
camere recent amenajate, precum si un cerdac larg cu arcade trilobate. O
particularitate si o confirmare a vechimii acestei cule este si faptul ca
pivnita nu comunica in niciun fel cu etajul. Acesta era un avantaj in caz de
primejdie: dusmanii care credeau ca intrarea era gura pivnitei sfirseau sub
ploaia de gloante a celor din interior, dar si pentru ca restul casei era
perfect izolat de locul cel mai vulnerabil al culei. Aici exista si o scara
mobila, legata cu sfoara, pe care boierii o ridicau dupa ce urcau catre
ascunzatoare, lasind astfel izolati dusmanii ce patrunsesera in pivnita; era un
adevarat ascensor rudimentar. Dezavantajul era insa faptul ca ferestrele si
cerdacul de la primul etaj puteau fi mai usor cucerite de catre
raufacatori.Una dintre cele mai importante si frumoase piese de mobilier
este masuta zodiacala in maronul sau catifelat se zaresc sculptate cele 12
semne
zodiacale ce fac din aceasta un unicat in tara noastra. Incaperile se
remarca prin aceleasi sobe cu olane, cu modele atit de diferite de la una la
alta. Si la cula Greceanu sint creneluri prin care puteau fi scoase flintele
daca trebuia purtata o batalie; foisorul este de asemenea crenelat in partea de
jos, dupa model sirbesc.In 1590 mosia familiei Maldarescu se intindea de
la munti pina la Dunare, fiind tinta atacurilor pasalelor de la fluviu.
Nenumarate batalii trebuie sa se fi dat sub zidurile acum imaculate ale
celor doua "casoaie" ce duc mai departe povara veacurilor.Aici, la
cula
Greceanu, au fost filmate peliculele "Drumul oaselor",
"Trandafirul galben" si
"Iancu Jianu".Incepind cu anul 1956 intra in circuitul muzeal, iar in
1967 cula Greceanu a fost restaurata si deschisa publicului. Acum este
revendicata de mostenitori ai familiei Greceanu. Cele doua cule atit de
perfect integrate peisajului natural, casa memoriala I. Gh. Duca si biserica
cea
veche reprezinta locul potrivit pentru un popas de weekend, dar si pentru o
incursiune in istoria frumoasa si inca nedescoperita a Olteniei.Nu
ocoliti nici vechea biserica, ce rasare dintre flori si cruci de piatra. A fost
construita in anul 1790 si impodobita cu picturi exterioare de catre Olga
Greceanu. Este frumoasa si senina, iar de aici se vad cele doua case albe,
impunatoare si stralucitoare in soarele zilelor de vara.
Principalele cule din Oltenia:
Judeţul Dolj- Cula Poenaru (1750), comuna
Almaj, cu fresce inspirate de fabulele luiEsop.- Cula familiei Izvoranu
(secolul XVIII), comuna Brabova.- Cula familiei Cernătescu (secolul XVIII),
comuna Cernăteşti.
Almaj, cu fresce inspirate de fabulele luiEsop.- Cula familiei Izvoranu
(secolul XVIII), comuna Brabova.- Cula familiei Cernătescu (secolul XVIII),
comuna Cernăteşti.
Judetul Gorj- Cula Cornoiu (secolul
XVIII), Curtişoara.-Cula Crasnaru (1808), Groserea, sat în comuna Aninoasa.-
Cula Grecescu (1818), Siacu, comuna Slivilesti.Judetul Mehedinti7
Cula Tudor Vladimirescu (1800) şi cula Nistor (1812), comuna Simian.- Cula
Cuţui (1815), comuna Broşteni.
XVIII), Curtişoara.-Cula Crasnaru (1808), Groserea, sat în comuna Aninoasa.-
Cula Grecescu (1818), Siacu, comuna Slivilesti.Judetul Mehedinti7
Cula Tudor Vladimirescu (1800) şi cula Nistor (1812), comuna Simian.- Cula
Cuţui (1815), comuna Broşteni.
-Judetul Olt- Cula Galiţa (1790), comuna Dobroteasa,
satul Câmpu Mare. Aici se întindezona viticolă Sâmbureşti.
Judetul Vâlcea- Cula Zătreni (1754), comuna Zătreni.- Cula Duca şi Cula Greceanu, de la
începutul secolului al XVII-lea, comuna Măldăreşti.
satul Câmpu Mare. Aici se întindezona viticolă Sâmbureşti.
Judetul Vâlcea- Cula Zătreni (1754), comuna Zătreni.- Cula Duca şi Cula Greceanu, de la
începutul secolului al XVII-lea, comuna Măldăreşti.
Emblematic pentru judeţul Brăila, Conacul Orezeanu aflat în localitatea Traian, la mai puţin de 800 de metri de gara CFR stă să cadă, vandalizat de boschetarii locali.Conacul, monument de arhitectura si istoric a fost construit la începutul secolului XX a fost ridicat de un anume Filip Orezeanu, moşier cu proprietăţi în judeţele Brăila, Ialomiţa, Prahova şi Caraş Severin. La construcţia lui nu s-a făcut niciun rabat, totul, de la proiect până la finisare fiind făcut de ingineri şi constructori renumiţi în acea perioadă.Conacul găzduia vara numeroase serbări de la care nu lipseau vedetele vremii, oameni politici (se spune că însuşi Nicolae Titulescu, fost ministru de externe şi Armand Călinescu fost prim ministru în perioada interbelică ar fi fost găzduiţi în conac) precum şi ingineri şi militari.
